Tata [TIFF 2024] - recenzie de film documentar (RO)

11 minute de citit

Regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc. Premieră mondială la 8 septembrie, 2024 la Toronto International Film Festival (TIFF).

Moldova anilor '90, filmare VHS, o fetiță cu un zâmbet larg recitând o poezie despre tatăl plecat peste hotare — cu aceste cadre începe primul film moldovenesc difuzat în istoria TIFF-ului (Toronto International Film Festival), o poveste prea cunoscută pentru mulți din noi din acea generație de tranziție în Est-Europa; generația care a crescut odată cu schimbarea seismică din urma căderii Uniunii Sovietice și democrația ulterioară care adusese anarhie, sărăcie și nelegiuire pentru cel puțin două decenii. Acest context politic a creat un exod masiv de părinți care plecau peste hotare, adesea ilegal și deci nevăzându-și copiii ani întregi, ei la rândul lor fiind crescuți de bunei sau de un singur părinte.

Dar Tata nu e despre politică. La miezul său e un documentar incisiv și personal care caută o rezolvare a relației dificile dintre fiică și tată, o relație care ascunde în trecutul său violență, frică și justificări ce își au origini în traume generaționale. Mai mult, e o poveste despre perspectivă și inversarea rolurilor dintre abuzator și victimă — când sărim peste câteva decenii în prezent, tatăl Linei îi transmite un video în care sunt vizibile leziuni corporale pe mâinile lui. Tata, aflat la muncă în Italia, îi cere ajutor fiicei.

Lina, discutând cu partenerul său (Radu), ambii jurnaliști de profesie, îi dezvăluie că nu a vorbit de ani buni cu tata, dar până la urmă nu e capabilă să ignore un asemenea apel la ajutor. Protagonista se află la intersecția reconcilierii personale cu tata și a datoriei jurnalistice, de a investiga abuzul migranților și a oamenilor în situații vulnerabile. Nu-și imagina că acest tip de abuz va fi atât de alături de familia ei.

În Italia îl întâlnesc pe tata, el îmbrățișând-o pe Lina și sărutând-o pe obraji, un gest demonstrativ de afecțiune care denotă o anumită tensiune între ei. În spatele cadrului se zărește o vilă spectaculoasă — devine clar din context că tatăl Linei lucrează ca îngrijitor general în lipsa stăpânului bogat, un fel de "handyman" care ba curăță bazinul, interiorul vilei sau are grijă de arbuștii nenumărați. E o scenă pitorească, ca din filme artistice, un lac se zărește în vale, soarele distorsionând orizontul la distanță. Dar Lina nu pare confortabilă să se afle acolo, mai târziu în documentar descria locul provocându-i claustrofobie și anxietate, "de parcă pereții mă apasă". Într-un loc atât de frumos și expansiv Lina a devenit din nou fetița micuță din anii '90, care împreună cu sora și mama se solidarizau în fața unui bărbat care își exprima dragostea prin banii trimiși acasă, strictețe obsesivă și lovituri până la sânge în femeia care i-a născut copiii.

Într-o scenă în care poți aproape mirosi liniștea din aer, Lina, Radu și tata stau la o masă în interiorul vilei, în lipsa stăpânului. Eventual, depășindu-și rigiditatea emoțională, tata le dezvăluie că stăpânul îl abuzează psihologic și îl lovește regulat. O imploră pe Lina să-l ajute, știind că ea e jurnalistă. Dar în rugămintea lui încă nu există vulnerabilitate, mai degrabă tonul e unul de datorie pe care o așteaptă de la Lina. În lumea generației lui, copilul — indiferent de circumstanțe — mereu este dator față de părinți. Ulterior Lina decide să-i ajute și-l înzestrează pe tatăl cu o cameră ascunsă, la nivelul pieptului. Dar pe lângă cadrele care confirmă ce a spus tatăl — stăpânul răcnea la el și-l asalta fizic —, în unele din înregistrări îl vedem pe tatăl punând camera într-o parte, îndreptată spre el, în care își revarsă sentimentele, poate pentru prima dată-n viață.

Într-un cadru în care Lina privește cu ochii înroșiți în ecranul laptop-ului, îl vedem pe tatăl adresându-i-se fiicei, cerându-și iertare pentru ce a fost în copilăria ei și dezvăluind că în Italia se simte trist și are depresii. Probabil fără să-și dea seama în mod conștient, are loc o inversare a rolurilor, bărbatul — abuzatorul devine abuzat și e pus în experiența directă de a înțelege cum e să fii pe partea cealaltă.

Ici colo documentarul e presărat de vocea narativă a Linei, explicând anumite detalii sau pur și simplu dezvăluindu-și emoțiile despre tata. Nararea e intermitentă și deloc exagerată. Reușește să evite clișeele, fiind totuși directă. Tehnicele regizării și editării respectă audiența, niciodată forțând o emoție. Un exemplu bun de "less is more".

Investigația e în desfășurare, Lina deja apelând la o organizație de protejare a drepturilor lucrătorului din Italia. Evidențele înregistrate în camera ascunsă sunt puternice, dar procesul birocratic și lupta între avocați are nevoie de timp. Se pare că investigarea are loc în decurs de câțiva ani și între timp ni se arată încercările Linei de a explora relația ei deloc simplă cu tata.

Într-o scenă îi vedem pe Lina și tatăl având un schimb aprins de argumente. Tata îi amintește de anii când se afla la muncă în Israel. Și atunci avea depresie, dar când își suna familia în Moldova "avea un nod în gât" și-i dădeau lacrimile. Respectiv a ales să nu le sune des, ca să nu se confrunte cu emoții dificile în mod direct. Crescut în generația în care bărbații nu plâng, a ales să-și înăbușe sentimentele ani la rând și să nu le ofere căldură și comunicare fiicelor sale. "Nu aveam nevoie doar de bani, îmi trebuia dragoste, o cuprindere, un sărut, să-mi spui că mă iubești" îi spunea Lina, vizibil emoționată. Tatăl, în răspuns, încerca să-și justifice comportamentul, îi explica că atunci așa erau timpurile, când prioritățile erau financiare și că rolul bărbatului era de a aduce pâine în casă. Această scenă cred că e "procesul" necesar dintre fiecare părinte și copil. Nimeni nu e perfect, evident, dar fiecare din noi duce responsabilitatea, fiind deja adulți, să încercăm să înțelegem și, când e nevoie, să ne confruntăm părinții în mod civil.

În altă discuție, peste ceva timp, tatăl e vizibil mai pregătit moral să-și ceară scuze. E mai introspectiv și empatic ca în alte dialoguri, înțelegând unde a greșit. Dar aici, totuși, intervine rolul filmării. Cum n-ai întoarce, camera de filmat e un obiect ce încurajează performanța, și poate că tatăl Linei, deși înțelegea în teorie ce greșeli a făcut, știe ce trebuie de spus în asemenea situație. Aici era momentul când documentarul putea să plece în clișee, demonstrând că totul se iartă și că nu e niciodată târziu să înveți din greșeli. Și deși este o doză de adevăr în acest clișeu, realitatea e mai complexă decât atât. Înțelegerea greșelilor de acest gen (care au durat ani întregi) au nevoie de mult timp și reflecție, din partea amândurora.

Lina și tata vin acasă ca să celebreze încheierea procesului (și remunerarea financiară obținută în favoarea tatălui). Dar în loc de celebrare, vedem scene când Lina se filmează pe sine în casa părinților, fiind deja matură, stând pe pat în camera ei și auzind certurile părinților din altă cameră, transportându-se mintal în copilărie. Reziliența emoțională de care dă dovadă în aceste momente e probabil rezultatul anilor de terapie pe care le-a avut mult timp înainte de a filma documentarul (Lina menționase de terapie în Q&A-ul de după difuzarea filmului). Tatăl și-a cerut scuze, dar o parte din scuză pare să aibă o natură tranzacțională — mi-am cerut scuze, deci pot continua să fiu cine sunt, fără a-mi schimba comportamentul în mod mai profund.

Dar pe lângă responsabilitatea personală pe care o are tatăl, fiecare om e și un produs al circumstanțelor istorice și sociale. Acest fapt e accentuat de câteva ori în documentar, în special când Lina cu familia sa își vizitează unchiul și bunica. O conversație între Lina, mama și soția unchiului dezvăluie banalitatea violenței în familiile din generațiile precedente. Soția unchiului, la întrebarea "te-a lovit vreodată soțul?" a răspuns cu o nonșalanță ironică că "mă lovea cu pietrele, mă alunga de acasă" dar s-a învățat să trăiască și cu asta. Loialitatea femeilor din acea generație era parțial și din lipsa de alegere: dacă plecai de la bărbat, nu prea puteai să te întreții singură, dar era și din cauza ostracizării sociale (femeile care-și lăsau bărbații erau adesea batjocorite de comunitate).

În conversația Linei cu bunica, aflăm că niciunul din cei trei soți din viața bunicăi n-au bătut-o, din cauza faptului că bunica era "psiholog bun", adică știa cum să navigheze pe lângă impulsurile violente ale bărbaților din jurul ei. Ea făcea parte dintr-un rând de generații de femei care-și dezvoltaseră anumite mecanisme de apărare, știind când e timpul să vorbească și când e timpul să tacă. Dar violența era omniprezentă la sat. Bunica povestea despre fratele ei din copilărie căruia un profesor de școală i-a rupt piciorul, trauma fizică era atât de mare încât copilul a murit, probabil din lipsa de o îngrijire medicală cumsecade. Tatăl bunicăi, deși profund afectat, a ales să nu-l judece legal pe profesor, deoarece "avea copii și nu voia să-i lese fără tată". Modul cazual prin care bunica relata acest eveniment doar accentua cât de comune erau aceste povești.

Biserica de asemenea a avut un rol considerabil în a justifica violența în familie. Într-o scenă îl vedem pe tatăl Linei la confesiune, în fața unui preot. În urma conversațiilor cu fiica, tata are remușcări de conștiință și se simte vinovat că a fost violent în trecut. Preotul îl ascultă și îi spune că în fața Domnului n-a făcut nimic greșit, "deoarece fiicele tale n-au crescut destrăbălate" și forma violentă de disciplinare a avut un efect pozitiv. Preotul se pare că nu cunoștea diferența dintre cauzalitate și corelație. Fiicele au crescut în femei relativ sănătoase în ciuda violenței din familie, nu din cauza ei. Dar nici preotul nu e scutit de mediul social în care a crescut, un mediu care justifica multe izbucniri de violență la bărbați și condamna individualitatea femeilor și dreptul la opinie. Totuși, în Q&A-ul de după film, Lina menționase că tata se deschise măcar un pic emoțional de când devenise mai religios. Confesiunile, deși pot avea concluzii pripite sugerate de preoți nu prea inteligenți, pot deschide omul la un dialog intern, ceea ce e mai bine decât nimic. La urma urmei, ele erau sesiuni de pseudo-terapie înainte de terapia ca atare.

Dorința intensă a Linei de a fi iubită de tata e evidențiată prin alte cadre VHS, când fetița își arată agenda cu notele de 10 și 9, adresându-i-se tatălui emigrant, corpul lui cald fiind înlocuit de un dispozitiv de înregistrare pe care mama o ținea în mâini. Sau în scenele când Lina și sora cântă și dansează în fața camerei pentru tatăl absent. Mulți din noi au crescut văzându-și părinții prin telefon. Această artificializare inevitabilă a relațiilor din familii destrămate de sărăcie și emigrare e atât de cunoscută moldovenilor încât nici nu cred că e nevoie să spun ceva adițional.

În locul dragostei de care avea nevoie Lina, tatăl era extrem de strict. Într-un cadru, Lina povestește cum în adolescență tata îi monitoriza fiecare oră din zi, cum analiza lista de apeluri la telefonul fix și dacă vorbea 30 de minute cu o prietenă, o întreba ce a vorbit atât timp cu ea; altfel spus, avea tendințe de "control freak", cum îi spune însăși Lina în documentar. Obsesia de control, psihologic vorbind, înlocuiește anxietatea și alte emoții mai complexe. Controlând oamenii din jur, tatăl Linei își amâna dialogul intern și își înăbușea conștiința.

Și totuși, în ciuda acestor neajunsuri, gestul de a fi vulnerabil în fața fiicei sale, de a se deschide în măsura capacităților, mergând împotriva normelor generaționale în care emotivitatea și masculinitatea erau antonime, oferă speranța că e posibil să fii pe drumul de a înțelege și de a îmblânzi o relație profund rănită de violența cauzată de tine. În Q&A-ul de după premieră, Lina a conștientizat cât de greu îi era tatălui să fie atât de vulnerabil în mod public. Iar răspunzând la întrebarea din audiență, "cum lecuiești o asemenea relație" a spus că iertarea are nevoie de timp și poate că ea încă nu a ajuns definitiv la acel moment. Nașterea propriei fetițe (și creșterea ei ecranizată în documentar) i-a oferit ocazia Linei să-și amelioreze traumele prin a oferi fiicei sale dragostea de care a fost lipsită ea însăși.

Documentarul a fost recepționat extrem de bine la premieră, am fost plăcut surprins de calitatea lui și m-a făcut să mă mândresc de Lina, Radu și inteligența lor ca oameni dar și ca jurnaliști. Erau, desigur, moldoveni și români în audiență, dar au fost și vorbitori de engleză care arătau afectați de ceea ce au trăit prin ecran (citeau subtitre, publicul de la TIFF e deprins cu asta). Asemenea filme expun dramele specifice dintr-o țară, dar din particular descoperi universalul — condiția umană și totul prin ce ne asemănăm.

Tata e despre conștientizarea că puntea de la abuzator la victimă e mai mică decât credem, și că vulnerabilitatea e primul pas spre a încerca să lecuiești o relație familială. În caz contrar, vom rămâne veșnici străini țesuți din același sânge, trăind o viață întreagă alături dar fiind incapabili să ne ascultăm cu adevărat.

Notă: 9/10